- Dead Rising 2
- Producător: Capcom
- Platformă: PC
- Distribuitor: Capcom
- Gen: Action
- Data lansării: 28-Sep-2010
- Website: Vizitează
- PC recomandat: Core 2 Duo, 2GB Ram, 512MB Video Card
După ce vezi câte un anime a cărui acţiune se desfăşoară în Statele Unite, rămâi trăznit. Da, Statele arată cum te-a obişnuit media occidentală, dar personajele au reacţiile, personalităţile şi replicile de nuanţă orientală ce provoacă grimase şi hohoteli a la Mutley din partea audienţei.
Şi dacă e să ne luăm după Dead Rising 2, un mall e mare cât vreo 3-4 stadioane alăturate. Nu ştiu însă dacă detaliul acesta e o parabolă/satiră la adresa consumerismului, fiindcă am fost prea ocupat să decapitez zombie folosind unelte de grădinărit, jucării, pubele şi lansatoare de rachete improvizate ca să caut un sens mai profund.
Cert e că sunt mulţi zombie. Şi multe unelte de grădinărit. Şi jucării. Atât de multe, încât Dead Rising 2 poate fi descris ca un brawler superficial cu un scenariu de banc tip „de câţi zombie e nevoie ca să...” . O singură menţiune – să nu te plictiseşti omorând chestii lente şi idioate şi alergând printr-un mall timp de şase ore jumătate per campanie.
La fel de cert e că te poţi îmbrăca în orice gioarse contemporane ai putea găsi în orice magazin de gioarse contemporane, că există o dezvoltare a abilităţilor, cunoştinţelor şi caracteristicilor personajului şi că factorul principal nu e imersiunea sau vreo epopee semicinematografică, ci simpla şi clasica distracţie.
Cu alte cuvinte, Dead Rising 2 e pentru Left 4 Dead ce e Saint’s Row pentru Grand Theft Auto. Are foarte multe opţiuni de personalizare, e nepretenţios, distractiv într-un sens stupid şi mai lejer, pierzând la atmosferă, poveste, complexitate şi valoare de producţie. Dar toate lucrurile astea sunt oricum mult mai superficiale în parodii. Să-l taxăm pentru că aderă la altceva e ca şi când am strâmba din nas la Robin Hood şi Bărbaţii în Izmene pentru că nu-l vedem pe Kevin Costner, sau mai nou – Russell Crowe – dramatizând soarta haiducilor.
Apoi, trebuie spus că Dead Rising 2 e o parodie asiatică. Umorul nu are aceeaşi formulă sau convenţie la care te-ai aştepta şi câteodată veţi râde mai mult din pricina aspectelor neintenţionate – un sport post-apocaliptic difuzat ca un reality show ţicnit, în spiritul Battle Royale sau supravieţuitori cu perspective şi tendinţe mai sărite de pe fix decât însăşi bestiile cu care se confruntă. Unele poante trebuie luate aşa cum sunt, atipice, iar trasarea unor paralele e redundantă odată ce aţi intrat în spiritul lipsit de minte sau înţelegere al alergăturii open-world.
În fond, conceptul de parodie e, evident, unul occidental, iar deviaţia aceasta reprezintă mixtura în care cultura asiatică urbană a reuşit să-şi integreze capriciile într-o lume care dă pe dinafară de visul şi coşmarul american, hot dog-ul respectiv mall-ul.
La capitolul zombie, ei sunt de toate formele şi sexele. Avem pensionari, anorexici, slăbănogi care se clatină ameninţător printre rafturi doldora de obiecte letale şi întinzând câte o gheară optimistă spre un fost megastar al cascadoriilor motorizate.
Tu fiind Chuck Greene. Acuzat pe nedrept de epidemia cea mai recentă a morţilor vii carnivori, eşti forţat să-ţi demonstrezi nevinovăţia într-o anchetă de tip „pixelul albastru”. Pentru asta, interacţionezi cu lidera grupării CURE, un fel de Crucea Roşie adaptată curentului zombie, încercând în acelaşi timp să livrezi un fel de antibiotic intitulat ZOMBREX fetiţei tale în fiecare dimineaţă timp de 3 zile, până când vine „cavaleria”.
Partea drăguţă e că în funcţie de cât de multe misiuni îndeplineşti cu succes şi ce decizii iei atunci când există acest element, povestea are mai multe finaluri. Partea proastă e că timpul nu poate fi dat înapoi, nu există autosave şi uneori deadline-urile sunt înfiorător de presante, ceea ce face paleta de opţiuni o trunchiere cu două ramuri (eşec şi reuşită) în care e mai comun să sari şi să alergi prin marea de zombie decât să resimţi algoritmi complicaţi ce compun latura de alegeri şi consecinţe din orice joc decent non-liniar. Câteodată însă, rămâi cu minute adiţionale pe ceas.
Iar în timpul care-ţi mai rămâne, poţi salva diverşi rătăciţi din magazine sau accesa misiunile secundare. Pe lângă secrete, elemente de platforming, boşi (psihopaţi care n-au nimic mai bun de făcut decât să ridice armele împotriva tovarăşului lor, omul, în mijlocul unei invazii a morţilor vii) sau experimente a căror scop e artizanatul de arme pe cât de excentrice, pe atât de eficiente.
Fiindcă nu ajunge o bâtă de baseball ca să iniţiezi un scandal de proporţii apocaliptice, o nu. O bâtă de baseball decorată cu cuie sparge ţeste mult mai abitir. Şi dacă nu e de ajuns, mai avem găleţi cu bormaşini ataşate de pus pe golovanele confuze ale monştrilor, câte o drujbă la fiecare capăt al unei vâsle cât o zi de post sau mănuşi de arte marţiale mixte cu ţepi pentru sporirea cantităţii de sânge vărsat.
Reţetele pot fi culese în urma level up-ului, experimentării după ureche sau ajutorului oferit de tovarăşii de co-op. Din păcate, acest aspect e afectat de numărul destul de mic de oameni care apar în lista oferită de Windows Live şi, dacă speraţi să nu căutaţi la patru dimineaţa un tovarăş de scandal, ar fi bine să vă luaţi de la bun început un prieten cu voi.
Altfel o să ajungeţi ca mine, să împărtăşiţi cele mai adânci aspiraţii şi preferinţe literare cu un rus nevorbitor de limba engleză via Google Translate, un danez insomniac din Insulele Feroe şi o fetiţă de 12 ani din Costa Rica a cărei chiul de la şcoală asigură găsirea ultimei doze de ZOMBREX înainte să sune ceasul fatal. Toate variantele având problemele de latenţă, stabilitate, coliziune sau legislaţie conservatoare privind minorii aferente.
Boşii, că tot i-am menţionat mai devreme, sunt un exemplu de pathfinding şi AI stupid, alimentat de tactici câteodată exasperante care te forţează să foloseşti tot ce ai la dispoziţie din mediul înconjurător ca să ai cea mai mică şansă de a-i înfrânge. Lupta melee devine interesantă abia atunci când începi să primeşti abilităţi în plus, iar multe combo-uri realizate de psihopaţii peste care dai sunt fie nedrept de puternice, fie evitabile doar prin noroc, glitch-uri sau sfânta tehnică trial and error. Te simţi ca atunci când loveşti un clovn în faţă ca să simţi un vag discomfort când îl vezi plângând – nu ştii dacă ai procedat corect sau universul face mişto de tine. Cel puţin eu aşa mă simt, confuz şi înfrigurat.
Partea drăguţă e că ai diverse metode de crowd control, poţi arunca cu aproximativ tot ce nu e bătut în cuie, iar prezenţa vehiculelor, cărucioarelor şi a combinaţiilor dintre, să zicem, un scaun cu rotile şi o baterie de maşină, produce unul din cele mai devastatoare dispozitive de transportat paraplegici din istorie. Iar organizaţia CURE nu protestează împotriva genocidului de infectaţi, în parte pentru că e atât de al naibii de distractiv.
Şi dacă uităm jocurile pe care le avem pentru distracţie, cu ce mai rămânem?