Asta fiindcă în vremurile în care un băţ albastru era cea mai mov recompensă pe care o scăpau căpcăunii rezidenţi ai Dire Maul-ului din mână prin sucombare, Uldum era doar un substantiv propriu. Acum, cuvântul e asociat cu o excursie anacronică în ingineria universului Warcraft, probabil cea mai filozofică drumeţie din joc. Deşi trimiterile şi aberaţia spiralează înspre cercuri mai înalte, ne amintim subit că suntem în World of Warcraft şi nu Enter the Void când descoperim catacombele următoare: întoarcerea la clasic e marcată de Grim Batol, o metropolă cândva proprietate a dwarfilor, acum teren de joacă pentru minionii anarhişti ce-l slăvesc pe Deathwing.
E important de ştiut că lucrurile se leagă destul de bine la prima parcurgere, fiindcă nu puteţi folosi teleportorul inclus în Dungeon Finder până nu vă mişcaţi la faţa locului, fie prin Flight Path-uri sau achiziţionarea abilităţii de a folosi flying mount-uri în Azeroth. Dar să nu răsuflaţi uşuraţi după ce vă apropiaţi de ultimele encounter-uri, pentru că recompensele sunt însoţite de promisiunea adaptării unor structuri clasice (Ruins of Ahn’Qiraj ) împreună cu două dungeon-uri noi.
Dacă nu a fost clar până acum, WoW e tot WoW. Cataclysm are aceleaşi merite şi manierisme pe care le-a avut fiecare expansion în parte şi aceeaşi perfecţionare clădită pe umerii mecanicilor vechi. Sunt însă deja prea mulţi ani de la lansare pentru vreun experiment şi drept urmare, poate fi etichetat drept valsul vienez al jocurilor video: da, există de pe vremea lui Pazvante Orcu’ şi da, ne învârtim în cercuri, dar dacă lumea de pe scenă se simte bine, iar numărul e suficient de mare cât să nu se oprească orchestra, trebuie să aibă ceva anume care animă petrecăreţii după venirea serii.