World of Warcraft: Cataclysm

Ca să mai ofere un soi de tic comportamental drept obstacol consumator de timp, Cataclysm a fost infuzat cu o profesie secundară nouă – arheologia – nu teribil de utilă, dar pe gustul colecţionarilor cu dependenţa formată. Există câteva artefacte interesante produse de aceasta, dar timpul brut necesar creşterii ei se compară mai degrabă cu cel dintr-o profesie principală decât pescuitul, gătitul sau bandajele din aceeaşi clasă.
Pe de altă parte, nuanţele destul de repetitive specifice sfârşitului lumii imaginat de producători m-au făcut să-mi fie dor de variaţia cromatică extremă din trecut. Poate sună ciudat pentru oricine are lucruri mai bune de făcut decât să exploreze mii de hectare virtuale, dar odată cu eficientizarea raportului timp/distracţie s-a pierdut un aspect, cred eu, foarte important din WoW. Izolarea explorării unei zone alterna cu revenirea la civilizaţie, raidurile sau battleground-urile în care te înghesuiai între semeni în căutarea gloriei. Explorarea în sine, lipsită de pârghii, ajutoare sau indicaţii mură în gură avea meritul imersiunii.

Există cu toate astea un element atrăgător chiar şi pentru vechii jucători suprasaturaţi de aceleaşi zone şi itinerarii pentru creşterea eficientă a avatarului. Zonele şi-au alterat conţinutul, au trecut printr-un facelift atât la nivelul texturilor, cât şi aranjării logice a elementelor de design în rezolvarea quest-urilor, iar interfaţa arată mai bine ca oricând, eliminând aproape cu totul necesitatea multor addon-uri considerate odinioară la fel de importante pentru înlesnirea jocului precum Autotune pentru cariera Innei.
Practic, Blizzard dă impresia că e gazda aia care a ţinut petrecerea în debara ca să apropie mai mult musafirii unii de alţii – dai mai des de lume, dar sunt aceiaşi autişti antisociali care preferă să descifreze subtilităţile matematicii unei mâini de ajutor. Aşa că Blizzard a adus premii, concursuri şi un clovn la chef: perk-uri deblocate de către ghildă ca întreg, odată ce a crescut în nivel. Reputaţia pe care o alimentezi şi o întreţii cu ghilda nu se mai traduce prin nepotismul informal care te aştepta în momentul distribuţiei comorilor de la finele bătăliei cu vreun boss, ci bonusuri colective şi deblocarea echipamentului de la vendor-ul de ghildă.
Bonusuri care te ajută nu doar la creşterea unui personaj - de la echipament de tip heirloom până la creşteri pasive ale cantităţii de experienţă primite – ci şi activităţile cotidiene ale unui gamer care ia WoW-ul în serios, ca slujba pe jumătate de normă şi remuneraţie nulă care este (reparaţii mai ieftine, învieri fără asistenţă medicală, viteză adiţională a transportoarelor şi diverse alte jucării utile).
La 80, lucrurile sunt ceva mai însorite. Deşi avem doar cinci zone noi, nivelul de detaliu este şi el mai ridicat – Hyjal, Uldum şi Twilight Highlands nu mai sunt doar portiţe încuiate, dar adevărata surpriză este lumea subacvatică din Vashj’ir şi catacombele ameţitoare din Deepholm. Trecerile sunt şi ele mai rapide odată ce pui mâna pe frâiele unei bestii zburătoare, căci ridicolul cauzat de lipsa zburătoarelor în Azeroth a fost eradicat.
Când ajungi la 85, nu te simţi sleit de puteri, iar noul design aduce cu sine curiozitatea exploratorului care survolează fiecare colţişor de hartă după vreun mesaj secret sau Easter Egg. La 85, ai ce să faci şi respiri uşurat odată cu realizarea faptului că nu trebuie să demisionezi ca să poţi alimenta nevoia prioritară a existenţei tale.

Bun, eşti pe cai mari acum. Vrei să te bucuri de ceea ce se cheamă end-game content, pentru că derularea unui generic de final ar fi fost un adevărat cataclism pentru veniturile lunare Blizzard. Pentru cine consideră mintea umană singurul adversar suficient de imprevizibil încât să nu devină anost, PvP-ul clasic mai primeşte două stadioane: Twin Peaks (Capture the Flag), Battle for Gilneas (Domination) şi un fel de Wintergrasp mai puţin haotic şi primal, Tol Barad.
Arenele sunt în continuare disponibile, iar sistemul Ranked Battleground oferă o motivaţie ceva mai solidă spiritului de competiţie amorţit. Pe aceeaşi notă, PvE-ul a primit şi el un şut de trezire după ultima bară de experienţă umplută, pentru că e considerabil mai greu decât ce am vizitat în plimbare relaxată prin Northrend sau Outland: şapte dungeon-uri de câte 5 oameni şi evident, formaturile eroice, urmate de patru dungeon-uri de raid, dintre care unul disponibil doar în fereastra de timp în care controlaţi Tol Barad.
Duşmanul existenţial promis în momentul implementării e Argaloth, nume care pentru orice antropolog cu acnee reprezintă încă un Pit Lord. Din fericire, nu mai există diferenţe de recompensă între formaturile de 25 şi 10 oameni, astfel încât e mai uşor să polarizaţi un grup solid care să nu apeleze la scuza „da’ noi de ce îl cărăm pe ăla care nu ştie să joace?” de fiecare dată când o face de oaie.
Bastion of Twilight, Throne of the Four Winds, Blackwing Descent, Firelands şi Throne of the Ancients promit să vină, aşa cum am fost obişnuiţi, la fiecare patch major, fiecare cu dificultăţile specifice raidului şi recompense foarte spartan concepute, fără a scădea însă din importanţa gear-ului în urmărirea progresului.

Prima instanţă cu care veţi face cunoştinţă post-WotLK va fi Blackrock Caverns, adiţie în hub-ul ce serveşte drept cartier general al orcilor Blackrock. Alternativ, veţi putea lua party-ul cu voi în Abyssal Maw, situat în Planul Elemental, ce preia tematica subacvatică a Vashj’Ir-ului. Complexul conţine două dungeon-uri, unul omonim şi Throne of the Tides, însă doar cel de al doilea e accesibil momentan. Nuanţele azurii sunt ulterior înlocuite de formaţiuni calcaroase cam ca o recapitulare a materiei la geografie pentru Bac, pentru că două niveluri mai târziu ajungem să vedem Deepholm, ambasada elementului Pământ din ceea ce începe să semene mai degrabă cu un episod din Captain Planet decât un expansion World of Warcraft.
Alternativa, pe aceleaşi considerente şi cu aceleaşi menţiuni, este Vortex Pinnacle, dar în loc de bolovani cu personalitate va trebui să puneţi la punct nişte aere cu... aere, elementali pe care eu unul n-am înţeles niciodată cum exact îi distrugi, fizic. Apoi, după atâtea abureli primordiale, Lost City of the Tol’vir e locul perfect pentru un rendez-vous dacă fetişul vostru ideal constă centauri înaripaţi rătăciţi prin grădini botanice. În cele din urmă, revenim cu picioarele pe pământul Kalimdor-ului, unde misterul acelui Uldum mâzgălit pe hartă în deşertul Tanaris e rezolvat.