“Toate-s vechi şi nouă toate” - M. Eminescu despre lansarea World of Warcraft: Cataclysm
E ora patru dimineaţa şi un individ din ghildă urlă exasperat pe voicechat, ameninţă, înjură şi se smiorcăie pentru că n-a primit (din neatenţie) o armură care îl face cu aproximativ 1,5% mai puternic. Ofiţerii anunţă o pauză de cinci minute în care să decidă cum să rezolve drama existenţială a păgubitului, prilej cu care fugi cât te ţin picioarele încrucişate înspre baie.
Caşti ca un hipopotam şi te studiezi în oglindă – cearcăne formate peste cearcăne mai vechi, înghesuite sub ochi atât de obosiţi şi galbeni încât ai zice, dacă n-ai şti mai bine, că ai probleme la ficat. Dacă te-ar vedea, maică-ta ar ţâţâi cum face de obicei şi ţi-ar reproşa pentru a mia oară că stai douăşpe ore pe zi cu ochii în sticlă. Taică-tu nici nu mai vorbeşte cu tine, iar mersul la facultate e o amintire atât de distantă încât îţi provoacă nostalgie.
Dacă îţi e teamă că WoW: Cataclysm te va transforma în personajul din rândurile anterioare, nu trebuie să-ţi faci griji. E imposibil. Cândva etichetat drept cea mai periculoasă dependenţă după heroină şi Facebook, controversatul MMORPG şi-a redus drastic din pretenţiile cândva cauzatoare de divorţ. Raportul efort/recompensă este considerabil mai mic, atât misiunile din zonele de început nou-introduse, cât şi cele de nivel înalt fiind fără doar şi poate mai interactive, mai intense şi mai puţin repetitive. Unde mai pui că în sfârşit există fire narative împodobite cu filmuleţe şi animaţii sugestive, în locul puzzle-ului abstract de informaţii care trebuiau căutate până acum pentru a înţelege povestea de fundal.
După mai bine de şase ani de umblat teleleu prin universul Warcraft, am ajuns la concluzia că toate zeităţile malefice din joc apar ca venerabilii valeţi cu hanorac din absolut toate parcările bucureştene – încălcând bariera dimensională care delimitează armonia şi buna-dispoziţie a populaţiei şi enunţând teorii demente despre ce şi cum li se cuvine. Ragnaros în Vanilla (a se citi "originalul" WoW) păzea parcarea din subsolul MallTen Core, C’thun a erupt în Ahn’Qiraj ca să bage lasere în ochii trecătorilor, iar Illidan şi-a făcut apariţia ca de nicăieri într-o clădire abandonată din Outland, mormăind ceva despre trădare şi sete de apă de izvor de lună.
Aşa şi Deathwing – a strâmbat tabla unui continent întreg, încurajat de alţi doi coate-goale nihilişti (Yogg-Saron şi C’thun), dintr-o ură ancestrală faţă de oricine nu l-a băgat în seamă de la Warcraft II încoace. Ne ameninţă că sfârşitul va veni repede şi îl cred, pentru că până şi cei mai lenţi dintre camarazii mei au parcurs cele cinci noi niveluri de experienţă înainte de sfârşitul primei săptămâni de joc.
Astfel, Cataclysm e un WoW mai intens şi mai concentrat care de această dată reduce la jumătate cantitatea de experienţă necesară avansării la nivel maxim, câştigată în poate cel mai aprins în culori conţinut oferit de Blizzard până acum. Ce-i drept, vechiul-nou continent e mai restrâns decât plaiurile nesfârşite ale lui Wrath of the Lich King, de exemplu, dar compensează prin dinamism şi densitate.
Precum proverbialul dealer din curtea şcolii (pe care eu unul nu l-am văzut niciodată), Blizzard n-a neglijat nici potenţialii începători, „marfa nouă” fiind reprezentată de câte o rasă pentru fiecare facţiune (Goblini pentru Hoardă şi Worgen pentru Alianţă), cu o zonă de start proaspătă şi poveşti imersive care conturează simplu, clar şi convingător integrarea acestora în conglomeratele de rase deja consacrate.
Mercantilii şi viclenii Goblini îşi fac apariţia în zone tropicale foarte asemănătoare cu cele din seria Monkey Island, pe fundalul unei telenovele cu trădări şi replici de film american cu liceeni. De cealaltă parte a baricadei, Worgenii trăiesc o adevărată dramă gotică prin prisma obişnuitului conflict cu (ironic) cea mai xenofobă dintre rase: oamenii.
În cazul ambelor facţiuni proaspete, curba de învăţare e optimizată chiar şi pentru rătăciţii de pe Facebook, iar adâncimea narativă e suficient de captivantă încât să motiveze şi cei mai înrăiţi dintre veterani să dea o tură. Dacă nu vă plac arătările debutante, dar visaţi la o combinaţie care în mod explicabil nu a apărut de la lansare (precum Human Hunter, de exemplu) puteţi explora clasele deblocate acum. Cert e că dezvoltarea unui personaj de la zero nu mai e atât de anevoioasă cum vi s-ar părea, în principiu pentru că sistemul deja consacrat Dungeon Finder automatizează atât formarea unui grup adecvat pentru instanţe, cât şi teleportarea acestuia la faţa locului.
Ba mai mult, conţinutul dungeon-urilor a fost alterat, de la skin-urile boşilor şi mob-ilor (mult mai variate) la abilităţile acestora, care s-ar putea să dea un pic de furcă cui n-a mai văzut mecanicile de PvP din raiduri. Însă jucătorii decenţi vor găsi provocările destul de modeste oricum. Iar farmarea instanţelor devine repetitivă foarte repede, drept pentru care vă veţi lua, probabil, inima în dinţi şi veţi ieşi să înfruntaţi lumea răvăşită de război.
Moment în care vine prima dintr-un lanţ de surprize plăcute: Azeroth a fost refăcut într-o formulă care într-adevăr arată de parcă un rău primordial şi-ar fi ieşit din pepeni şi ar declanşat o apocalipsă sau ceva asemănător. Crăpături largi, palete de culoare ceva mai saturate decât saturaţia oricum puternică cu care ne-am obişnuit, cratere noi care deschid cărări ceva mai logice către tărâmuri deja cunoscute.
Design-ul uşor rigid al continentelor din vanilla a primit operaţii estetice semnificative, dacă prin operaţii estetice înţelegem un tratament de redefinire vizuală prin hidratare cu lavă şi implant de vulcani. Chiar şi latura interactivă a suferit îmbunătăţiri majore – să luăm Azshara, de exemplu. Deşi era una dintre cele mai atmosferice teritorii ale lumii vechi, arhitectura plină de hârtoape şi distanţele astronomice ce trebuiau parcurse pentru a îndeplini cerinţele misiunilor i-au ţinut atracţia turistică la un nivel scăzut. Acum, golful multicolor e o nebunie de tentaţii.