Jocul de faţă a ajuns la mine pentru că m-am plimbat de-a lungul tuturor civilizaţiilor apărute pe parcursul anilor. Dar mai ales pentru că toată lumea a fugit de el ca dracu� de tămâie. Iar dupa sute de ture de strategie, la început plictisitoare, la mijloc extrem de pline şi la final incredibil de satisfăcătoare, îi invit înapoi pe toţi cei care au şters-o pe uşa din dos. Civilization V este unul dintre cele mai prietenoase jocuri din serie şi oferă exact cât trebuie atât pentru începători, cât şi pentru veterani.
Într-un fel, putem considera Civilization o abordare Total War care a fumat etnobotanice. Dacă TW ţine de realism până în vârful ultimei suliţe sau muschete, Civ întoarce totul pe dos. Napoleon se întâlneşte cu Oda Nobunaga în 3460 Î.Hr, Ecaterina a Rusiei dă nas în nas cu Hiawata şi discută despre cel mai tare ornament de pene; Darius I al Persiei protejează Singapore şi Copenhaga, aflate în mod bizar pe acelaşi continent, cot la cot, pândind lacomi următoarea etapă de dezvoltare pentru a pune gheara pe o mină. Iar exemplele pot continua, pentru că Civilization nu dă doi bani pe acurateţea istorică, ci doar o foloseşte ca pretext pentru a oferi libertate totală jucătorilor în a duce pe culmile gloriei una dintre cele 18 naţiuni (sau 19, în versiunea Steam).
Banzaaaaaaai!!!!
Cum nu există vreun fir narativ sau o poveste, jucătorul nu are decât să pornească în aventura colonizatoare fie pe setări aleatorii, fie personalizându-şi în amănunt alegerile. În al doilea caz sunt disponibile extrem de multe opţiuni, pe toate gusturile şi preferinţele: numărul de naţiuni, de oraşe-stat (nou-introduse), tipurile de victorii, mărimea hărţii şi încă o lungă listă de variabile care să uşureze sau nu gameplay-ul (frecvenţa apariţiei barbarilor sau lipsa lor totală, număr limită de ture, bogăţia de resurse etc).
Drumul japonezilor mei, conduşi de Oda Nobunaga, a început într-o eră demult pierdută, cu un biet Kyoto singurel în mijlocul unui vast continent. Prima noutate de remarcat este transformarea pătratelor care împart harta în hexagoane, element care vine în întâmpinarea noii abordări a luptelor şi tacticii. Fiecare naţiune începe cu un singur oraş şi, pe măsură ce turele trec, urbea creşte şi adaugă noi cetăţeni, ceea ce determină şi creşterea teritoriului deţinut.
Aproape orice hexagon de teren poate fi îmbunătăţit cu tot felul de construcţii, atât pe uscat, cât şi pe apă. Odată creaţi muncitorii aferenţi, ei vor porni să construiască ferme, mine, drumuri, din ce în ce mai avansate pe măsură ce sunt descoperite diverse tehnologii şi treci într-o nouă eră. De asemenea, oraşele construiesc şi ele diverse clădiri şi monumente deosebite, minuni care oferă anumite avantaje.
În orice moment, în funcţie de tactica aleasă şi de opţiunile setate la început, poţi crea colonişti care să tot înfiinţeeze oraşe noi şi să extinzi astfel dominaţia teritorială. Atenţie însă, o dezvoltare prea rapidă poate fi dăunătoare, pentru că multe depind de fericirea oamenilor din oraşele respective. Deşi doar o entitate numerică, supărarea lor va duce la o incredibilă ineficienţă: armatele nu mai fac damage, iar numărul de ture pentru o construcţie tinde spre infinit.
Desigur, toate aceste elemente, cu joc pe ture, cu muncitori de pus la treabă, cu management de construcţii, de tehnologie, cu diplomaţie şi comerţ pot părea la prima vedere mult prea complexe. Şi chiar sunt, doar că cei de la Firaxis au în spate o uriaşă experienţă, ceea ce i-a ajutat să ascundă foarte bine cifrele, Civilization V având dintre cele mai prietenoase şi simple interfeţe pe care le-am văzut într-un joc pe ture. Dacă ai trecut prin Heroes of Might and Magic, Total War sau Disciples, stii ce vreau să zic cu o interfaţă aglomerată, plină de butoane, butonaşe şi butonele cu icon-uri care făceau tot felul de chestii misterioase şi acopereau cel puţin jumătate de ecran.
Aproape orice buton din interfaţă poate fi ascuns şi există şi o perpectivă strategică, bidimensională, pentru a putea analiza totul tactic. În mod normal, doar harta strategică este vizibilă în dreapta jos, iar restul opţiunilor sunt frumos ascunse în butoane drop down: cercetare, armată, diplomaţie, construcţiile din oraşe etc. Astfel, ai la dispoziţie un ecran cât e rezoluţia ta de mare şi nu pierzi niciodată perspectiva de ansamblu.
Strategie nouă
Spre deosebire de jocurile anterioare, Civilization V nu mai permite stacking-ul armatei, adică nu vor mai exista mase uriaşe de soldaţi unele peste altele, cu lupte interminabile, cunoscute drept Stacks of Doom. Fiecare unitate ocupă acum hexagonul ei, cu excepţia muncitorilor care îşi pot vedea de ale lor şi într-o bucăţică cu trupe pe ea. Această abordare unică pentru serie schimbă foarte mult mecanica luptelor, în combinaţie cu regulile piatră-foarfece-hârtie. Mai mult, unităţile ranged chiar luptă de la distanţă, iar într-un joc avansat, artileria este esenţială pentru cucerirea rapidă şi fără prea multe pierderi a unui oraş serios fortificat.
Probabil spre marea dezamăgire a veteranilor, unele elemente au fost scoase cu totul, cum ar fi spionajul sau comerţul cu tehnologii; au dispărut elemente precum sănătatea şi poluarea, la fel şi guvernările sau religia. Toate acestea au fost reorganizate, grupate şi modificate, rezultând o sintetizare mai mare şi, pentru veterani, mult mai puţin control efectiv. Pentru începători însă, eliminarea micromanagementului exagerat e binevenită, fiecare urmând să avanseze în �măruntaile� jocului şi în detaliile de fineţe doar dacă are timp şi chef.
Pe de altă parte, au revenit sfetnicii, un fel de tutorial care poate fi consultat oricând pentru indicaţii preţioase despre direcţia corectă de dezvoltare. Asta nu înseamnă că uriaşa Civilopedie a dispărut, din contră, ea a fost disponibilă sub forma unui .pdf de peste 300 de pagini chiar înainte de apariţia jocului, pentru ca fanii să poată fi deja familiarizaţi cu toate noutăţile.
Punctele culturale se cheltuiesc pe noile politici, structurate în diverse ramuri adesea opuse (şi care, evident, nu pot funcţiona simultan), o cumulare plină de beneficii a fostelor guvernări. Fiecare politică oferă diverse bonusuri şi, odată completate 5 ramuri, se deschide accesul la Utopia Project, condiţia necesară pentru o victorie culturală. Din păcate, AI-ul agresiv nu îţi va da foarte des o astfel de ocazie, mai ales dacă sunt selectate toate posibilităţile de a câştiga. Cel mai des se poate obţine o victorie armată sau la puncte, odată ajuns în anul 2050, considerat limita superioară ca număr de ture.

La luptă, voinicii mei
Introducerea hexagoanelor transformă luptele într-un sistem mult mai tactic, pentru că acum contează foarte mult ce trupe sunt băgate la înaintare şi în ce moment. La început, pentru exerciţiu şi acumulare de experienţă, pe hartă există destule tabere de barbari care creează unităţi la infinit, dacă nu sunt distruse. Chiar şi aşa, taberele reapar după un anume interval, iar frecvenţa sau lipsa lor totală poate fi setată din meniuri.
Trupele pot fi crescute în nivel şi capătă tot felul de bonusuri, de la precizie mai mare până la o deplasare mai îndelungată pe apă, eliminarea penalizării la trecerea de pe uscat pe apă etc. De asemenea, există şi o opţiune de vindecare completă, dar asta cu preţul renunţării la orice alt bonus. Astfel, e un evident avantaj păstrarea unităţilor veterane, care pot fi şi îmbunătăţite (de la muschetari la infanterie modernă, de exemplu, sau de la catapulte la tunuri) pe măsură ce înaintezi spre epoci mult mai bine dotate tehnologic.
Şi oraşele pot ataca trupe aflate în raza lor de acţiune, iar la acest capitol AI-ul s-a dovedit a fi cel puţin tâmpiţel, pentru că rareori barbarii vor ataca un oraş. De cele mai multe ori, stau pe acolo să fie decimaţi şi doar dacă se adună prea multe tabere şi nu ai ceva trupe îşi vor face curaj să vină peste tine. Asediile unor oraşe care au deja ziduri se vor dovedi dificile la început şi pierderile destul de mari, în special pentru că eficienţa asediului este destul de disproporţionată faţă de a restului unităţilor.
Am asistat la un moment dat la un conflict între Napoleon şi un Sidon, un oraş-stat aparent vai de capul lui, dar care până la urmă l-a obligat pe marele franţuz să ceară pace, după ce i se decimaseră toate trupele. Toată treaba se petrecea cam în epoca medievală, deci existau şi ceva posibilităţi de atac de la distanţă. Desigur, drăcuşorul din mine nu a rezistat să nu intre peste Napoleon cel jumulit, astfel că imperiul francez şi-a încheiat cariera destul de repede.
Pe de altă parte, de Sidon m-am ocupat mult mai târziu în joc, când deja diferenţa tehnologică era net în favoarea mea. Dar, pe tot parcursul dezvoltării, nu mi-au lipsit niciodată trupele de la graniţă, nici nu m-am putut opri din îmbunătăţirea şi recrutarea de unităţi noi. Pentru că AI-ul are de obicei gânduri belicoase, nu ai cum să te bazezi exclusiv pe diplomaţie şi cadouri ca să obţii o victorie culturală. La aceasta se adaugă şi relativa ineficienţă a menţionatei diplomaţii din cauza inconsistenţelor de comportament ale AI-ului.
Tratatele comerciale, graniţele deschise, colaborarea pentru a cerceta diverse tehnologii se pot încheia doar cu naţiuni, nu şi cu oraşele-stat. Interacţiunea cu acestea din urmă este limitată la cadouri în bani şi trupe pentru a le câştiga prietenia pentru un anumit număr de ture. La rândul lor, şi oraşele respective trimit din când în când câte o trupă cadou, numai bune să fie folosite tot contra lor.
Odată cucerit un oraş, există trei opţiuni: anexarea, păstrarea ca �puppet� sau eliminarea de pe hartă. Prima alegere implică şi controlul direct al tuturor opţiunilor de construcţie din oraş, obligatoriu fiind iniţial tribunalul care să scadă nemulţumirea cetăţenilor. O astfel de expansiune riscă însă să adauge la nemulţumirea totală din imperiu şi să te afecteze economic şi militar. Anexarea ca �puppet�, un fel de vasal, înseamnă că vei primi toate resursele din acel teritoriu, dar nu controlezi construcţiile din oraş. Hexagoanele de teren pot fi îmbunătăţite de muncitori, fără probleme, iar anexarea propriu-zisă se poate realiza oricând, dacă toate condiţiile sunt favorabile. Ultima opţiune, distrugerea oraşului, poate fi utilă ca măsură de reducere rapidă a nemulţumirilor din imperiu; în rest, nu prea mi-a convenit să distrug ceva ce putea să-mi aducă venituri grase.
Banii aduc fericirea
Pe lângă fericire şi cultură, un alt factor important sunt banii. Există de-a lungul jocului diverse clădiri dedicate, obţinute prin tehnologii, bonusuri de la politici, mine şi comerţul cu diverse resurse, eventual aurul stors de la un adversar care te imploră să faci pace cu el. De asemenea, cu bani se cumpără hexagoane adiacente teritoriului deja deţinut dacă vrei să pui neapărat gheara pe o anumită resursă şi nu ai chef să aştepţi extinderea automată sau ai un vecin cu aceleaşi intenţii, dar mai puţin bogat.
La fel, clădiri importante, dar care ar dura multe ture pentru a fi construite, pot fi cumpărate, cu excepţia elementelor necesare diverselor tipuri de victorii (precum Utopia Project sau părţile navei spaţiale pentru victoria tehnologică). Tot cu bani se cumpără eventuala prietenie a diverselor stătuleţe, atunci când vrei să mai ai linişte câteva ture pentru a te dezvolta mai bine. La început însă, nu prea merită să dai monezi preţioase pe prietenia cuiva, oricum nu se grăbesc prea mult să atace în fazele incipiente. Dar dacă vrei o victorie diplomatică, aceste oraşe sunt esenţiale pentru că au drept de vot la Naţiunile Unite, organism ce se creează, evident, în epoca modernă.
Pe măsură ce jocul înaintează, tot banii ajută la îmbunătăţirea trupelor, la un preţ mult mai mic decât dacă ar fi fost create de la zero. Asta nu înseamnă că toate merg schimbate, astfel că am avut şi tancuri şi infanterie alături de o bizară cavalerie înarmată totuşi cu puşti. Uneori, oraşele-stat vin şi ele cu cereri, cel mai des de eliminare a unui alt oraş incomod. S-a întâmplat ca şi oraşul vizat să ceară şi el acelaşi lucru, aşa că trebuie evaluate cu atenţie avantajele şi dezavantajele unor astfel de acţiuni. De altfel, în afară de prietenia care expiră cam rapid, n-am remarcat alte avantaje din îndeplinirea unor dorinţe ale AI-ului. Mai mult chiar, un imperiu mai mare care eventual protejează acel oraş se va supăra şi el şi aşa te trezeşti cu un război pentru care poate nu eşti pregătit.
Odată începută expansiunea serioasă, majoritatea oraşelor-stat vor deveni foarte suspicioase şi aşa scad drastic posibilităţile de colaborare cam cu toată lumea. Comerţul cu diverse resurse este foarte important, dar de multe ori nu mai reuşeşti să convingi AI-ul să îţi dea nici măcar o singură resursă contra altor şapte sau opt. Oricum, multe dintre înţelegeri cam sunt defavorabile jucătorului, singura consolare fiind că până la urmă o să-i vii de hac măgarului şi o să ai acces gratuit la resursele lui.
Despre AI şi multiplayer
Cele două sunt destul de legate, mai ales dacă ai răbdare, timp şi prieteni cu care să joci în LAN sau online, via sistemul de căutare din Steam. Nu mai există joc prin e-mail sau hotseat şi poate fi setată o limită a duratei unei ture; chiar şi aşa, astfel de meciuri sunt extrem de lungi şi e foarte puţin probabil să te arunci la întâmplare fără să cunoşti jucătorii. Chiar dacă de obicei conexiunea n-a avut lag, jocul are şi o serie de probleme tehnice, prezente atât în single-player, cât şi în multiplayer.
Uneori, butonul pentru next turn refuza să se activeze. Alteori, nu puteam accesa un oraş pentru a alege o construcţie, dar nici nu se poate merge mai departe cu jocul. Click-ul dreapta care opreşte anumite acţiuni (alegerea unei politici, de exemplu, poate vrei să mai pui deoparte puncte) funcţionează relativ intermitent. Unităţile nu fac întotdeauna ceea ce ar trebui, în special când vine vorba de cele ranged. Fie că e vorba de arcaşi sau de artilerie grea, uneori se apropie de un oraş asediat exact ca trupele de melee, ignorând clarul lor avantaj de a trage de la distanţă.
Şi la nivel diplomatic există probleme, mai ales când vine vorba de diverse înţelegeri. Acestea tind să fie dezavantajoase pentru jucător, iar iniţiativele de cooperare sunt un joc al şansei. Te duci la AI şi îi propui ceva, te refuză categoric, ca tura următoare să vină el fix cu aceeaşi propunere. Alianţele şi duşmăniile se schimbă aiurea, chiar de la o tură la alta, fără vreo consecinţă vizibilă pe hartă; chiar am văzut la un moment dat un anunţ despre Persia şi Singapore care nu mai erau aliaţi, doar că nici nu mai existau deloc de vreo 20 de ture. Alteori, trupele refuză să se mişte în direcţia dorită sau rămân fără puncte de deplasare fără să se fi mişcat măcar un hexagon.
Majoritatea muncitorilor trebuie controlaţi manual, o sarcină simplă, dar totuşi enervantă când ai 20-30 de grupuri răspândite pe toată harta. Mai mult, o trupă omisă va fi semnalată de joc prin mutarea automată pe ea, ceea ce adesea te întrerupe dintr-o acţiune mult mai importantă decât construirea unui amărât de drum. De asemenea, dacă foloseşti Scouts, aceştia ar fi trebuit să fie setaţi să nu intre în teritoriile altor state, pentru că acestea automat se enervează. Opţiunea există în meniuri, dar e posibil să o ratezi şi s-ar putea să regreţi mai târziu.
În funcţie de gusturi, unii jucători au considerat interfaţa ca fiind aglomerată şi neclară, iar alţii din contră, extrem de simplă. Personal, merg cu a doua tabără pentru că nu m-am simţit atacată de tot felul de informaţii de care nu aveam nevoie. Pe de altă parte, atunci când am vrut să aflu ceva în plus, nu mi s-a părut că Civilopedia este extrem de prietenoasă (prea mult text de citit, prea puţine imagini, mult mai uşor de urmărit pe un monitor), nici pop-up-urile cu tutoriale foarte clare. Numărul de conexiuni între elementele individuale ale jocului este foarte mare şi, mai ales ca începător, e mai bine să nu-ţi bagi nasul acolo, mai mult te bagă în ceaţă.
Cerinţe tehnice
Civilization V arată foarte bine pentru un joc de o asemenea complexitate, fără însă a exagera cu detaliul. Lucru binevenit pentru cei cu computere mai slabe, mai ales că se poate alege rularea în modul DirectX 9 sau 10 şi 11. Pentru DirectX 9 diferenţele vizuale sunt însă majore, calitatea grafică fiind vizibil mai scăzută. Pe de altă parte, doar în DirectX 9 am reuşit să văd cap-coadă filmul introductiv al jocului, pe Dx 10/11 blocându-se în diverse stadii şi ducându-mă apoi direct în meniul jocului.
Ocazional, framerate-ul mai cade în subsol, dar aşteptarea între ture nu este exagerat de mare, cam 10-15 secunde pe un PC de putere medie şi cu detaliile grafice la maxim, plus Anti Aliasing 4x. Trupele au fiecare animaţii specifice, cu săgeţi care zboară, infanterişti care îşi încarcă puştile, trupe de cavalerie care fac charge mai ceva ca în Medieval: Total War sau suliţaşi aşezaţi în poziţia corectă pentru a contracara un atac călare.
Când teritoriile se măresc şi se unesc, devine destul de dificilă selectarea trupelor, mai ales dacă se află fix lângă un oraş sau împreună cu o trupă de muncitori in acelaşi hexagon. Oricum, nu am avut probleme tehnice grave, nici crash-uri, nici bug-uri, iar multiplayer-ul n-a avut lag. Ar fi mers însă mai multe filme care să-ţi laude realizările, mai ales la finalul victorios, unde câteva ecrane statistice clar nu ajung să te facă să te simţi cu adevărat un cuceritor, fie el şi virtual.
Să ne civilizăm vecinii
În mod clar, jocul va fi contestat. AI-ul de pildă poate fi o bătaie de cap destul de mare, dar nici nu te obligă nimeni să joci pe cel mai mare nivel de dificultate de la început. Poţi începe mai uşor pentru a învăţa mecanismele jocului şi a te adapta la schimbări, pentru ca apoi să treci la chestiile care să te dea cu capul de pereţi.
De fapt, Civilization V reuşeşte să nu enerveze decât (parţial) veteranii seriei, obişnuiţi cu mult mai mult control şi micromanagement. Aceştia, financiar vorbind, sunt însă mult mai puţini decât masa jucătorilor de strategii în general sau doar ocazional, aşa că abordarea aparent simplistă le este dedicată. Aparenţele sunt înşelătoare însă, pentru că în spatele graficii frumoase, a reliefului variat şi a muzicii atmosferice se ascund extrem de multe cifre şi kilometri de cod care controlează probabil mii de variabile.
La fel ca în cazul Total War, este aproape imposibil să nu o dai în bară pe undeva când sunt atât de multe opţiuni de luat în calcul, cu atâtea naţiuni simultan pe aceeaşi hartă. Aşa că, pentru că nu am dat peste probleme grave, am trecut cu vederea bălăriile minore. Iar pentru cei care vor realism, control şi micromanagement există oricum MOD-urile care sigur nu vor întârzia să apară, fie doar ca hărţi în plus, fie ca modificări de gameplay substanţiale şi campanii personalizate.
Aşa că nu fugiţi pe uşa din dos, fiindcă Civilization V îşi ţine pumnul de fier al complexităţii într-o mănuşă din cea mai fină catifea. De la începători până la veterani, fiecare se va simţi în largul lui remodelând civilizarea lumii.