Deşi primul Medal of Honor a rămas în istorie ca un titlu de referinţă pentru shooter-le first-person, după lansarea lui Medal of Honor: Airborne seria ajunsese deja într-un punct în care trebuia să se reinventeze dacă avea de gând să supravieţuiască. Mai ales pe o piaţă unde Call of Duty şi, mai nou, Bad Company 2 fac legea.
Aşa că Electronic Arts a decis că un nou început este în regulă, ocazie cu care acţiunea s-a mutat din al Doilea Război Mondial în Afghanistan. Datorită acestui lucru, studiourile Danger Close (ex EA Los Angeles) au fost ajutate în dezvoltarea jocului de soldaţi ce sunt cunoscuţi colectiv drept Tier 1 Operators, luptători de elită trimişi de către Autoritatea Naţională de Comandă a Statelor Unite în cele mai dificile şi periculoase misiuni. Poate părea banală descrierea de mai sus, dar autenticitatea experienţei single-player chiar este unul dintre plusurile jocului.
De altfel, spiritul practic este unul dintre lucrurile pe care le-am apreciat în privinţa poveştii, aşa plăpândă cum e ea. Nu ai niciun dictator care vrea să atace Statele Unite, nicio bombă nucleară ce trebuie găsită sau vreo conspiraţie condusă de vreo organizaţie secretă. Perspectiva alternează între operaţiunile echipelor Tier 1 şi eforturile Armatei, obiectivul principal fiind de a elimina rezistenţa talibană dintr-o regiune muntoasă. Scurt şi la obiect. Nimic de zis, ca soldat Tier 1 eşti în continuare zmeul zmeilor, dar parcă nu mai ai senzaţia aia de kitsch pe care o întâlneşti în alte producţii de gen sau în filmele de acţiune.
Chiar dacă vor exista momente în care o să foloseşti arme de calibru serios ca să seceri grupuri de adversari, ele nu durează mult şi imediat după aceea trebuie să găseşti rapid un obstacol solid după care să te ascunzi. La fel ca în Far Cry 2, Medal of Honor îţi oferă şi el opţiunea de a aluneca (slide) pentru a te feri de gloanţe, mecanică pe care o vei folosi des când vei alerga în zig-zag pentru a-ţi flanca inamicii. Aceştia din urmă ştiu şi ei să folosească obstacolele pentru a se feri de gloanţe, dar asta fiindcă rămân priponiţi unde le spune scriptul, nu pentru că AI-ul ar fi teribil de inteligent.
Jucând pe Hard, foarte rar am văzut vreun adversar să se retragă din propria iniţiativă când e clar că va fi înconjurat în câteva momente, singura lor calitate fiind că au o precizie infernală, chiar şi când eşti pitit după o stâncă. Evident, tu eşti victima lor preferată, inamicii preferând de multe ori să-ţi ignore colegii şi să tragă doar asupra ta, ca şi când ai avea o ţintă imensă pe frunte. Nu-i vorbă, comparativ cu camarazii tăi chiar eşti cel mai periculos soldat pe o rază de 5 kilometri, însă atenţia de care te bucuri devine penibilă când alergi spre un elicopter, toată lumea face dreapta în faţa ta, iei şi tu colţul, doar ca să mori executat de un taliban care i-a lăsat pe toţi să treacă, aşteptându-te special pe tine. Păi ori suntem golani, ori nu mai suntem?�
Pe de altă parte, dacă stai în spatele colegilor îi poţi folosi ca scuturi umane, ei aparent având armuri mult mai rezistente. Vestea proastă e că desfăşurarea misiunilor depinde direct de tine, aşa că dacă nu treci de o uşă ca să declanşezi următoarea fază, o să stai ca un popândău aşteptând să se întâmple ceva. Din această cauză am avut parte şi de câteva momente demne de Stan şi Bran, o experienţă memorabilă fiind atunci când am intrat într-un hangar, i-am bătut pe toţi de unul singur mai ceva ca Chuck Norris, aruncând în aer nişte rezervoare explozive, după care mi-am aşteptat liniştit colegii, doar ca să-i aud strigând �Împuşcă rezervoarele!�... amice, eşti dens?
Iar ăsta e doar începutul. Arme pe care nu le poţi ridica de pe jos fiindcă sunt prea aproape de un zid, inamici care mor şi rămân cu mâinile pe partea cealaltă a peretului, blocaţi într-o uşă sau în tunul unui tanc, secvenţe scriptate care te trimit înapoi la începutul nivelului... demult n-am mai văzut un titlu care se vrea a fi AAA atât de neîngrijit. Măcar dacă ar fi fost lucruri pe care să fie nevoie să stai să le cauţi, mai era o chestie, dar îţi ies în cale atât de evident încât e deprimant. Ok, când vezi un inamic blocat în uşă dai dezaprobator din cap şi mergi mai departe, însă când nu poţi termina misiunea din cauza unui bug (lucru care nu mi s-a mai întâmplat de ani de zile), deja nu mai e amuzant.
Un moment epic vizavi de bug-uri şi scripturi declanşate aiurea s-a întâmplat în misiunea cu ATV-urile, în care eu şi pădurarul de pe cutia jocului ne furişam noaptea printr-un sat plin de inamici, având ca obiectiv să marcăm nişte camioane pentru un foc de artificii. Ajunşi la primul camion, mi se spune �ţinte multiple, lasă-i să se despartă�. Mă conformez, pleacă un grup şi rămâne doar o santinelă. Mă duc pe scările din spatele ei, gândindu-mă să-i curm zilele silenţios folosind cuţitul, ca profesioniştii. Ajung lângă nefericit, bag lama-n el, pac, imediat încep să zboare gloanţele în jurul meu, mor până la urmă acoperit cu glorie. Boule, omul ţi-a zis să aştepţi, ai răbdare.
Bun, reload, l-oi fi omorât prea devreme. În loc să stau pe scări, rămân deasupra pentru a vedea ce se întâmplă. Pleacă din nou marmotele, santinela rămâne singură. Şi stau... şi stau, gândindu-mă că o să-mi spună colegu� când e momentul să-l lichidăm. După vreo 2 minute de linişte totală, mi-am pierdut răbdarea şi i-am tras un glonţ în cap, ce-o fi o fi. Surpriză, ăla cade lat, nu apare nimeni să urle, totul în regulă. A-HA!, zice mintea mea în gândul ei, deci aşa trebuia să fac.
Nu mică mi-a fost însă mirarea când am coborât scările menţionate anterior, mergând ghemuit în spatele unui zid, doar pentru a declanşa �alarma�. Evident, a trebuit să mă lupt cu toţi bezmeticii, momentul Kodak venind la finalul luptei, când bărbosul îmi spune pe un ton dojenitor �Keep you head together D.�. La al doilea reload, santinela a plecat mai departe, iar noi ne-am furişat pe lângă toată lumea. Ninja, zic.

E păcat, pentru că modul în care se leagă misiunile, sentimentul că faci parte dintr-o unitate de elită şi dialogurile sunt foarte ok realizate. Am apreciat în mod special schimburile de replici şi folosirea termenilor militari, aici simţindu-se cel mai mult aportul consultanţilor Tier 1.
După atâtea jocuri în care trebuie să fugi imediat ca să-ţi salvezi colegii când au o problemă, fiindcă sunt nişte incompetenţi, e surprinzător să auzi o remarcă de genul �Talibanii îi urmăresc pe ai noştri? Vai mama lor, habar n-au ce-i aşteaptă�. Mi-ar fi plăcut totuşi ca generalul din Washington să nu fie încă un raton la costum care e la cuţite cu colonelul înţelept, fiindcă astfel de conflicte au tot fost portretizate de-a lungul timpului şi nu sporesc cu nimic drama (e lucru ştiut că �televizorul� ia întotdeauna decizii proaste).
Coloana sonoră instrumentală compusă de Ramin Djawadi se îmbină foarte bine cu ce se întâmplă pe ecran, simţindu-se influenţele lui Hans Zimmer. Bine, nu te gândi că o să-ţi dea lacrimile de emoţie când eşti înconjurat în creierul munţilor, dar fie că vorbim de muzică, voice acting sau efectele sonore (arme, explozii, paşii pe zăpadă, gloanţele care-ţi şuieră pe lângă urechi ş.a.m.d), realizarea audio este foarte convingătoare. Iar dacă ai un sistem surround sau căşti 5.1, cu atât mai bine.
Ceea ce nu se poate spune şi despre aspectul vizual, bazat în single-player pe engine-ul Unreal 3. Per-total grafica nu e rea, dar problemele cu încărcarea texturilor n-au fost rezolvate nici aici şi e destul de urât să vezi de exemplu când schimbi rapid armele cum acestea rămân uneori câteva secunde cu o textură de te doare mintea. La care se adaugă şi unele explozii care arată cel puţin dubios (cea de la începutul jocului, când este aruncată în aer poarta fortului, e prima care-mi vine în minte). Şi nu am înţeles nici ce caută opţiunea de Anti-Aliasing în setările video, dacă e doar de formă (chestie testată pe două plăci AMD, 4870 şi 5850, NVIDIA nu am avut la dispoziţie).
Odată ce ai terminat campania (mi-a luat vreo 5 ore pe Hard), ai la dispoziţie modul Tier 1, unde poţi relua nivelurile prin care tocmai ai trecut pentru a le termina cât mai repede, ca să te lauzi apoi cu timpul obţinut (şi alte statistici) în clasamentele online. Întreaga afacere devine însă mai dificilă, fiindcă o moarte prematură te forţează să reporneşti întreaga misiune, nu mai poţi cere colegilor muniţie dacă rămâi fără, viaţa se regenerează mai greu, HUD-ul e dezactivat aproape complet şi nu mai ai nici crosshair.
Pentru a obţine un timp bun, trebuie să te foloseşti de aşa numitele Skill Kills, ce pun accentul pe precizie. Astfel, un headshot opreşte cronometrul timp de 2 secunde, 3 headshots la rând -» 5 secunde, 2 inamici ucişi cu un singur glonţ 6 secunde şi tot aşa. E drept că modul Tier 1 sporeşte întrucâtva viaţa single-player-ului, în funcţie de cât de mult îţi doreşti să fii �cel mai bun dintre cei mai buni�, dar între comportamentul robotic al AI-ului şi scriptarea excesivă, nivelul de provocare este până la urmă unul artificial, slăbiciune pe care o poţi exploata imediat cum înveţi punctele de spawn şi ordinea în care apar inamicii.
Ajunşi în multiplayer, începătorii vor avea parte de o surpriză, pentru că engine-ul Unreal 3 este schimbat cu cel Frostbite, folosit în Battlefied: Bad Company 2. Asta înseamnă că nu mai ai slide, nu mai ai aplecare după colţ (lean) şi nici nu mai poţi sta culcat pe burtă (prone), aşa că toate şmecheriile pe care le făceai în single, gen sprint -» slide -» lean -» headshot nu mai sunt valabile aici. Lucru care cu siguranţă nu va fi pe placul tuturor, mai ales dacă nu au răbdarea necesară să se acomodeze cu noile reguli.
Problema e că multiplayer-ul din Medal of Honor poate fi clasificat cel mai simplu drept �Bad Company 2 lite�. Şi cu toate că are 4 moduri de joc, dintre care doar unul e oficial Team Deathmath, realitatea e că o să te confrunţi cu un haos total, unde fiecare e de capul lui. Ai 3 clase (Rifleman, Spec Ops, Sniper) cu arme specifice pe care le deblochezi pe măsură ce joci, alături de diverse accesorii (ţintire laser, muniţie specială, amortizoare, grenade), dar nu mai există voice chat integrat şi nici squads (exceptând o implementare dubioasă în modul Combat Mission). Aşa că atunci când începe meciul, dacă nu comunici prin TeamSpeak / Ventrilo / Skype cu alţi jucători din echipă, nu rămâne decât să mergi cu turma sau să stai pitit pe undeva şi să-ţi astepţi victimele.
Rar întâlneşti camarazi care să aibă habar că e nevoie să foloseşti o grenadă fumigenă pe o alee supravegheată de lunetişti ca să nu-ţi pierzi capul pe drum, sau că trebuie să dezarmezi totuşi bomba aia, nu să alergi ca o curcă beată pentru a avea cele mai multe kill-uri la sfârşitul rundei pe care tocmai o pierzi. Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, multe puncte de spawn sunt plasate senzaţional de prost (Diwagal Camp Humvee, te iubim maxim!) şi nu puţine vor fi momentele în care vei reveni în luptă doar ca să mori imediat din cauza unui lunetist sau baraj de artilerie. A, da, când nimereşti într-o echipă ce colaborează bine din instinct, ajungi să vezi şi faţa ceva mai tactică a multiplayer-ului... ca să ai motiv să înjuri mai cu spor pe următorul server.
Ca bonus, fiecare inamic ucis îţi oferă puncte, iar odată ce obţii un aşa-numit Chain Score fără să mori în prealabil, primeşti acces la diverse acţiuni, ofensive sau defensive. Mortar sau Rocket Strike sunt la modă, mai ales când sunt folosite împotriva punctelor de spawn, ocazie cu care poţi face şi 5-6 kill-uri în câteva secunde. Evident, kill-urile respective îţi oferă alte puncte cu care poţi continua liniştit bombardamentul, spre exasperarea inamicilor.
Hărţile sunt destul de compacte, chit că numărul maxim de jucători este de 24, aşa că nu trebuie să alergi foarte mult ca să găseşti un inamic. Odată ce l-ai găsit însă, e foarte posibil să ai surpriza să observi că te execută liniştit din apropiere cu ditai puşca cu lunetă, sau că tragi 15 gloanţe în el şi tot nu moare. De asemenea, senzaţia de �arcade� este una foarte pregnantă şi m-am trezit dând headshots în bezna minţii la distanţe respectabile, deşi reculul unui AK-47 nu ar fi trebuit să-mi permită asemenea fapte de vitejie.
Înţeleg de ce DICE nu a vrut să construiască un multiplayer prea asemănător cu cel din Bad Company 2, dar abordarea de faţă a transformat Medal of Honor într-un hibrid care nu va reuşi să-i atragă nici pe fanii Modern Warfare, nici pe cei BC2, fiindcă nu prea are cu ce. Iar venirea lui Black Ops luna viitoare va goli cu siguranţă multe servere.
Problema e că nici single-player-ul nu reuşeşte să-l ridice extraordinar de mult, iar indecizia celor de la Electronic Arts între a concura în multiplayer cu propriul joc (Bad Company 2) sau a se lua la trântă cu elefantul din cameră (Modern Warfare) îi va costa până la urmă pe termen lung.